Mantre întoarcerii...MIHAELA CELESTINE

                                                MANTRE INTOARCERII

                           Mai ţii minte cum alergam de şapte ori după Şapte?

                               Şi din plastilină adunat-am cioburi,

                               Ştii... colo sus pe cer le-ai pus.

                               În miros de cafea îmi sortai dimineţile

                               Apoi le-adunai  gramadă vindecându-le.

                               Visele şi lacrimele strânse-n pahar,

                               Pe margine de mânecă bordo le aşezai,

                                            Duminica.

                              Mai ţii minte pernuţa din drum?

                              Alergam de nebuni în valuri,

                              Ce miros minutar deasupra timpului...

                              Să-l ucidem!

                              Să-l facem să ne-aştepte modelându-ne.

                              E vremea plastilinei să ia formă,

                              Să scoatem cioburile din noi,

                              Să le zidim pe cer.

                              Colo sus... să ne prindem mâinile...

                              Într-o gripă acidă de dor sărat,

                              Te-ai logodit cu marea în purpur-sarees.

                              Mi-ai dansat în nisip desenându-mi,
                              Cu henna pe frunte şi mâini.

                              De ce-ai lăsat timpul între noi?

                              Atunci măcar ne sclipeau dimineţile,

                              Acum... te-ai răsturnat în mine,
                                 Când te-ai întors.

                             La capul tău am aşezat o lume, 

                             Cu sabie şi foc 'plecat-am aroganţa

                             Mai om din om să ceri a fi, minciunii...

                             Nu-s oştile de îngeri adormite!

                                  Mai e speranţa.

                            Coboară omule şi te ridică singur,

                            Acolo unde cerul se iubeşte cu pământul...

 

                           Ţii minte cum ne aşezam pe sârmă?

                           Mergeam cu îngerii de mână printre păsări.

                             Plutind rotundul...

                           Eram nebunii coloraţi cu verde,

                           Şi cu piciorul zăbovit pe nouri.

                           Tu ai ales să calci pe frunte Zgrimintesul,

                           Erai alesul...

                           Ne-am prins de cer cu îngerii la braţ,

                           Solomonarul viselor pe lună. 

                           De-a valma printre gene prinşi în lanţ

                           Încremenite suflete de rună.

                           Când închideam al ochiului dispreţ

                           Şi m-aşezam alături la ureche,

                           Erai un înger ce dansa răzleţ.

                           De suflet mi te-am prins şi clorofila,

                           Mi-a verzuit prin piele, dimineaţa.

                           Te-am răsuflat gonind nebună toată viaţa.

                           Şi printre stele ravisante,  

                           În palmă mi te-ai scuturat.

                           La inceput ai fost copil, apoi bărbat...

                           O tremă imperfectă lumii mele.

                           Dintre copaci se înălţau ateii,

                           Erau din primăvară şi din frunze parcă,

                           Mă cheamă a ta sabie la dreapta...

                           Cuvăntul mai alături inchina-voi,

                           Îţi sunt la mijloc,

                                  Arcă

                                (MIHAELA CELESTINE)

feerie....

feeria iernii vibrează....o seară de basm..un cer senin plin de stele de argint ce formează alaiul din mijlocul cărora maiestoasa lună aruncă razele ei, spre planeta albastră ce pare prinsă în  nostalgia timpurilor trecute..rezemată de pervazul ferestrei privesc peisajul din faţa casei ce-mi oferă un tablou de natură încremenită în timp...o linişte parcă de mormânt..luminile de la alte ferestre mai amintesc că nu-s singură pe o planetă părăsită..copacii încremeniţi sub haina albă imaculată a zăpezii,tac şi ei..doar în mine vuieşte glasul unui zbucium uitat de timp..de unde vin?..încotro mă îndrept?..pe cine aştept?..cine mă aşteaptă?..fel de fel de întrebări ce frământă apele din universul sufletului meu....fulgi răzleţi joacă în fereastră..vioara lui Vivaldi ce străbate secole îmi răscoleşte amintiri de ierni uitate de viitoare vieţi de multe neînţelesuri.....crăiasa zăpezii se plimbă prin palatul de cleştar al iernii tăcută şi misterioasă aruncând priviri de gheaţă spre gerul ce şi-a instalat şi el împărăţia..în vale se aud glasuri vesele de oameni ce se întorc din vizite sau a oamenilor ce din apuse vremuri trec fantomatic pe uliţe  prinse în zăpada cea moale şi rece..e noapte..e iarnă,mi-e greu să mă desprind din tabloul magic al basmului ce poartă în el atâtea amintiri....dar clipa mă readuce în realitate..şi mâine e o zi..şi câte vor mai trece..c'est la vie!


      

iluzia unui vis...Anna Karenina....

în sufletul fiecărei femei,prinsă într-un mariaj făcut de convenţie sau printr-o conjunctură nefericită a sorţii, zace o Anna Karenina care mai curând sau mai târziu va ieşi la suprafaţă  la apariţia vreunui Vronski...acest Vronski clonă a don-juanului vestit, stărnit de instincte primare pe care le împoleiază cu staniolul unei false iubiri devastând sufletul unei femei frumoase ce poate nu a cunoscut iubirea la timpul când o căuta zămislind  în imaginaţie chipul celui dorit...bărbatul[în cazul nostru genul Vronski] asemeni lupului ce adulmecă sângele unei victime,este dotat cu tot arsenalul unui mare cuceritor,frumuseţe,şiretenie,arta conversaţiei înăscută sau dobândită de prin cărţile ieftine ale timpului,pasional şi teatral suceşte gâtul acelor femei ce se simt singure şi părăsite în adâncul sufletului lor devenite gâsculiţe peste noapte când speranţa le înfloreşte la gândul că în sfârşit au întâlnit iubirea vieţii lor în cale şi,visul e pe cale să se împlinească...iluzie, amăgire deşertăciune..totul se va prăbuşi..autorul romanului ,marele Lev Tolstoi ca orice scriitor romantic îşi ucide personajul principal în finalul poveştii cu final nefericit...tot survolând pe diferite situri,am găsit şi o Anana Karenina a sfârşitului de veac 1897 românesc  rămasă ,sau adusă în amintiri, de către corespondenţa acesteia purtată cu un tânăr dandy al timpului..este vorba de fiica celebrului George Baronzi ,Maria Baronzi,similar Annei toltostiene,tânără,frumoasă,căsătorită de convenţie şi evident cu un copil pe care îl va pierde mai târziu precum Ana Karenina datorită unui tabu al societăţii din vremea respectivă, prin care adulterul feminin era supus oprobiului public şi care aveau consecinţe de genul restricţiilor maternale şi sociale...din corespondenţa acesteia către "vronski" în persoana unui anume Mitică Ancuţia,se distinge  sursa din care această femeie nefericită îşi extrage seva unei iubiri pure.... bizar este faptul că deşi acesta o va părăsi urmându-şi alt drum în propria-i viaţă,deşi ea îl roagă în multe epistole să-i ardă scrisorile,el nu o face.....astfel rămânând peste timp mărturia unei iubiri eşuate din cauza unui destin potrivnic femeii ce a crezut în iubire culegând doar spinii unui trandafir iluzoriu..scrisoarea finală se încheie cu recunoaşterea detaşării acestuia de ea şi cu luciditatea unei femei ce realizează că viaţa nu i-a fost decât "un lanţ întreg de nenorociri,un şir nesfârşit de mâhniri sufleteşti de tot felul"cum se mai exprimă la un moment dat...

cu gândul la ultimul vals în care fericită dansa în braţele falsei iubiri,mai are puterea de a scrie,
" “Si tu, Mitica, citesci toate acestea cu sange rece si ma lasi in voia chinurilor mele (…) si nimic, decat moartea, nu va avea puterea sa ma desparta de acest sentiment ce-l am pentru tine. Te rog, daca mai ai o umbra de mila pentru mine, scrie-mi pe adresa: D-nei "Nu-ma-uita", Post Restant.”..după care liniştea s-a aşternut peste timp...nimic nou sub soare..se ştie: iubirea este precum drogul...drogul care atacă mintea, ataca trupul, ataca sufletul."...din fericire unii răspund la antidotul vieţii..uitarea..în rest povestea se reeditează..cu alţi actori,cu alte suflete....